2 Bucati Laserdisc impecabile
La Damnation De Faust – Hector Berlioz
Berlioz* – Lewis*, Von Otter*, van Dam*, The Chicago Symphony Orchestra* And Chorus*, Sir Georg Solti*, Rodney Greenberg – La Damnation De Faust
Hector Berlioz – La Damnation De Faust
Label : Decca – 071 410-1 DH
Format : m 2 x Laserdisc, 12″
Genre : Classical, Stage & Screen
A La Damnation De Faust (Part1)
B La Damnation De Faust (Part2)
C La Damnation De Faust (Part3)
A fost un format optic de stocare a conținutului video și audio, similar ca dimensiune cu un disc de vinil (12 inch),
care a precedat CD-urile, DVD-urile și Blu-ray, folosind un fascicul laser pentru a citi informațiile ;
oferea calitate video și audio superioară VHS-ului, fiind popular în anii ’80 și ’90, dar a fost înlocuit de formatele digitale mai mici și mai convenabile.
Caracteristici principale:
Citirea se făcea analogic (inițial) cu un laser, fiind precursorul tehnologiilor optice mai moderne.
A oferit o calitate video (mai ales imaginea) și audio mai bună decât casetele VHS.
Putea stoca o cantitate mai mare de date decât o casetă VHS.
Principalul său scop era redarea de filme și videoclipuri muzicale.
Era mare (12 inch, ca un disc de vinil) și necesita un player special, fiind mai voluminos decât DVD-urile ulterioare.
A fost popular până la apariția DVD-urilor, care au oferit o experiență mai convenabilă și de înaltă definiție, aducând în cele din urmă la declinul său.
A fost primul mediu comercial de stocare pe disc optic, utilizat pentru redarea conținutului video și audio acasă.
A fost lansat pe piață în 1978, fiind un precursor al tehnologiilor ulterioare precum CD-ul, DVD-ul și Blu-ray-ul.
Discurile LaserDisc erau mari, având un diametru de aproximativ 30 cm (12 inchi), similar cu discurile de vinil (LP-uri).
Spre deosebire de DVD-uri, care stochează informația complet digital, LaserDisc-ul stoca semnalul video într-un format analogic, deși unele versiuni ulterioare au inclus și piste audio digitale.
Calitate superioară față de VHS:
LaserDisc-ul oferea o calitate video și audio semnificativ mai bună decât casetele VHS sau Betamax, cu aproximativ 425 de linii de rezoluție orizontală (aproape dublu față de VHS).
Principiul de funcționare:
Un fascicul laser citea un șir de micro-gropi și zone plate (pits and lands) de pe suprafața reflectorizantă a discului, care erau transformate în semnale audio și video de către player.
Principalul dezavantaj era incapacitatea de a înregistra conținut (spre deosebire de VCR-uri), costul ridicat al playerelor și al discurilor, și faptul că multe filme necesitau întoarcerea discului pe cealaltă parte la jumătatea redării.